Bookaholic

Medeea Iancu a publicat în 2017 volumul de poezie Delacroix este tabu: suita romînească, Editura Cartea Românească. Pe coperta a patra, Gabriela Gheorghişor a scris: „Ca o preoteasă din alte vremuri, Medeea Iancu scrie o poezie incantatorie, menită să îmblânzească spaimele, să adoarmă durerile (trupului), să recreeze universul prin puterea misterioasă a cuvântului”.

Unul dintre personajele cărții este România, în care „se găsește tot ce vrei”. Cum se manifestă acest surplus, această opulență?

În spatele acestui decor se află România pe care nu vrem sau nu am vrut să o vedem. Surplusul e dosit sub covor, reprodus în jocurile copiilor, în șoapta sau groaza lor. În această Românie se găsește tot ce vrei: de la elemente de decor kitsch, la serbările ceaușiste, la rudele care-ți vin în vizită și de care nu mai scapi. Mai găsești și inocența copilăriei, farsa oglinzii duble a vitrinei (sau minciuna). Mai găsești și evenimente tabu neobservate de nimeni printre tumultul adulților care sînt mai preocupați de musafiri decît de copii. Se găsesc de toate, în special istoria violenței și a abuzului, lucruri care și azi sînt considerate ca fiind tabu.

Locuitorii unei țări au în timp caracteristicile țării lor, fie interioare, fie exterioare. Scrii la un moment dat „sângele meu nu are/ accent”.

Da, e o respingere a unor date pe care nu ai avut ocazia să le alegi. O respingere a unei istorii (pentru că sîngele bărbaților a creat istoria, iar sîngele femeilor a creat dezgust). O altă minciună, istorii făcute din crime, sclavagism, tortură, viol, cu care ar trebui să ne mîndrim. Eu refuz mîndria asta. Sîngele nu este național(izat). Am salvat din această istorie cîțiva artiști (toți bărbați) care, în opinia mea, au contribuit cu ceva realmente important la crearea acestei țări, așa cum o știm astăzi. O țară care nu-și respectă cetățenii, care nu investește în cultură, care scuză agresorii și blamează victimele, căreia nu-i pasă de orfelinate, de condițiile mizere în care trăiesc foarte, foarte multe persoane, este o țară muribundă.

Poți să faci sau nu parte din istoria României? Contează fiecare individualitate sau o comunitate care se grupează în jurul unor idei asemănătoare?

O comunitate contează în mod cert. Poți face parte dacă te simți parte din istoria unei țări. Dacă ești conștient și dacă primești istoria acelei țări. Poți, de altfel, să nu te identifici cu o țară, cu istoria unei țări, dar faptele acelei istorii să te facă părtaș sau să te excludă. Poți fi oprimat și privilegiat în același timp. Poți să faci parte dintr-o istorie, proprie, a unei comunități, dar aici contează (și) recunoașterea cetățenilor ca persoane, ființe umane care pot schimba, construi această istorie sau cărora le este furată această istorie.

Care sunt formele acute ale rușinii în România? Cum se manifestă ele în limbaj?

Să fii tu însuți/însăți e o rușine. Să contești autoritatea, să fii sărac, să vorbești despre boală, menstruație, abuz, să divorțezi, să fii mamă singură, să pleci din țară, să fii victimă, să ridici drapelul, să vorbești cu perfectul simplu, să ți se vadă absorbantul în pumn, să plîngi, să porți părul despletit la biserică, să spui penis, vagin, să fii feminist/ă, să fii gay, să fii rom etc.

Tabuul creează rușinea, șoapta, interzicerea, cenzura, indiferent de subiect. Rușinea față de propriul corp, de propria identitate sau identificare. Iar atunci cînd ai ca fundament rușinea, limbajul se va asorta la această cenzură: vei vorbi despre tine și alții, ce este în jur, conform acestui pattern, limbajul tău va fi ceea ce ai moștenit prin diverse căi, de la alții.

Îți poate aparține o țară?

Da, nu ca posesie, ci ca regăsire, apartenență la ea.

„unde un limbaj a fost pierdut/ un trup a fost umilit”. Poate fi redobândit limbajul, există o formă de reversibilitate a acestei pierderi?

Cred că doar prin găsirea, crearea unui alt limbaj care să repare leziunile celui nativ, care să reconstruiască imaginea/corpul pornind de la sine și nu de la prejudecată/pattern.

„Eu este politic”.

Eu este politic și istoric. Fără acest eu nu am avea istoriile. Este o chestiune de identitate și de parcurs și asumare. S-a creat un alt tabu în jurul folosirii persoanei I în poezia scrisă de femei, dar și de bărbați. Trucuri peste trucuri, camuflaje pentru a nu scrie direct și expus. Pentru că eu este și confruntare, adevăr. Tot ce s-a întîmplat și se va întîmpla ne afectează; poți alege să scrii despre asta, deci să te implici, să devii parte și catalizator sau nu. A nu te implica într-o poezie politică, activistă sau feministă nu este o alegere greșită, dar cred că înspre asta ne (re)îndreptăm, nu România în mod special, ci literatura lumii actuale. Schimbare care pune individualitatea în centru ca participant, nu doar ca observator. Personalul este politic și dragostea poate deveni politică, să nu uităm că acum ceva vreme o persoană de culoare nu se putea căsători cu o persoană albă. Intimitatea nu mai este privată, ci guvernamentală, iar evenimentele din viața cuiva pot deveni – și deseori se întîmplă așa – politice. Cum se și întîmplă acum cu referendumul Coaliției pentru Familie.

Medeea Iancu este poetă și regizoare. A debutat editorial cu volumul divina tragedie, (Brumar, 2011 – premiile Marin Mincu, Radu Săplăcan). A mai publicat volumul Cîntarea care a biruit toate cîntările, (Editura Paralela 45, 2015). A publicat poeme în: revistele Timpul, Tomis, Tiuk, Viaţa românească, Tribuna, Dacia literară, Helikon, Familia etc. Prezentă în antologiile: Cele mai frumoase poeme din 2011 (Tracus Arte) și Subcapitol. Poezia (Tracus Arte). A tradus în colaborare cu Adrian Niţă volumul Vintilă Corbul, Extaz, moarte şi rock’n roll (Editura Adevărul Holding, 2007). În 2017 publică volumul de poezie Delacroix este tabu: suita romînească, editura Cartea Românească.