Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Ivan Repila Baiatul care a furat calul

Băiatul care a furat calul lui Attila, de Iván Repila – o călătorie spre adâncul pământului

Există cărţi pe care ai impresia că le poţi descifra numai printr-un fel de magie, una care te ajută să pătrunzi dincolo de rânduri, să intri până în mijlocul unor păduri întunecate spre care nu te-ai încumeta dacă te-ai afla de unul singur în faţa lor în viaţa reală. Dar graniţele dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea să fie chiar în jurul tău se străbat foarte uşor cu astfel de cărţi care merită oricând o recenzie, așa cum este cea a lui Iván Repila.  Citeşte tot articolul

Cum funcţionează ficţiunea. James Wood sau cum să te laşi sedus

Ştiu unele cărţi care te seduc încă de la primele rânduri. Când scrii despre ficţiune, când tot ce ai la îndemână se rezumă, vrând-nevrând, la o serie de teorii pe care înaintea ta le-au mai disecat şi alţii, tot ce-ţi rămâne de făcut ca să plusezi e să-ţi pui seducţia la o încercare scriitoricească. Norocul lui James Wood e că ştie să seducă deja prin cronicile pe care le scrie pentru The New Yorker încă de prin 2007. Iar partea şi mai bună e că multe dintre întrebările nerostite sau încă nelămurite capătă, în cartea lui James, How Fiction Works, un răspuns definitiv. Citeşte tot articolul

Haiganu. Fluviul șoaptelor, de Marian Coman

Haiganu. Fluviul șoaptelor este cea mai recentă apariție a editurii de benzi desenate (and more, cum se poartă expresia) HAC!BD. Cartea, un volum zvelt și lucios de vreo 250 de pagini, poartă multe semnificații. Scrisă de autorul Marian Coman, scenaristul benzii desenate (despre care sigur ați mai auzit de la noi) Harap Alb Continuă, reprezintă un prequel al acestei povești, explicând o etapă anterioară din existența unuia dintre personaje - Ochilă, cum i-a spus Creangă, Haiganu, cum a fost rebotezat în versiunea de secol 21. Capitole din ea, pe când era încă sub forma unei nuvele foileton, au fost publicate încă de la prima ediție HAC!, în paginile fiecărui număr. Le puteți frunzări aici. Citeşte tot articolul

Moartea la Deptford, de Anthony Burgess – o biografie ficționalizată. Spectacol de idei și de limbaj

Anthony Burgess este unul dintre scriitorii britanici pentru care literatura înseamnă și posibilitatea de a recupera ori de a revitalizarea cultura și istoria țării sale. Cunoscut cititorilor români datorită romanului Portocala mecanică, din Anthony Burgess s-au tradus în 2015 alte două romane: Ochii doamnei mele și Moartea la Deptford. Ambele sunt biografii ficționalizate, prima fiindu-i dedicată lui Shakespeare, iar a doua lui Cristopher Marlowe, talentatul dramaturg apreciat de Shakespeare și care a murit la doar 29 de ani, viața fiindu-i pe cât de scurtă, pe atât de densă și de pitorească. Citeşte tot articolul

Să scoatem câinii la plimbare – despre „Căței pierduți și oameni singuri”, de Lucy Dillon

Romanul Căței pierduți și oameni singuri al scriitoarei britanice Lucy Dillon (publicat în 2010, roman care a câștigat Romantic Novel of the Year Award) nu e genul de carte pe care, cântărind-o doar după titlu, aș fi luat-o de pe raftul unei librării. Impresia inițială de „ușurătate” este însă contrazisă de lectura ce îți pune în față o carte introspectivă cu un substrat psihologic consistent. Deși încadrabilă în seria scrierilor romantice, nu găsim în acest roman patetisme ieftine sau dulcegării lacrimogene. Citeşte tot articolul

În pielea unei jihadiste, Anna Erelle sau cum te poți mărita cu un luptător ISIS

Citesc În pielea unei jihadiste, de Anna Erelle, la o săptămână de la atacurile din Paris, în fața laptopului, cu tab-urile deschise pe știri să văd ce se întâmplă în Bruxelles-ul aflat în stare de urgență, care mai sunt update-urile din Franța, care sunt reacțiile după Mali și cu multe altele unde caut informații și analize sau vorbesc cu prieteni care știu mai multă politică internațională decât mine. Cu sentimentul că am cam trăit într-o bulă, încerc să înțeleg ce se întâmplă și îmi dau seama că niciodată lucrurile nu sunt albe sau negre, că istoria ne arată că soluțiile "clasice" și mediatizate nu sunt neapărat cele bune, că e atât de simplu să dăm vina pe refugiați sau pe religie, fără a lua deloc în calcul contextul care duce la apariția extremismului. Și nu, de obicei nu ne punem întrebări simple gen de unde au bani, de unde au arme, de unde au cunoștințe militare, care sunt problemele de zi cu zi din zonele de conflict, care e istoria, cam cine și când și-a băgat nasul pe acolo și ce-i face pe oameni să se radicalizeze. Și cam care e numărul de victime locale, dincolo de ce vedem la televizor cu atât de trâmbițatul "război împotriva terorismului". Citeşte tot articolul

Educația bazată pe interogație sau reverența ireverențioasă – „Evreii și cuvintele”, de Amos Oz

Citind cea mai recentă carte a lui Amos Oz tradusă în română – Evreii și cuvintele – te întrebi, vrând-nevrând, cum ar fi fost să aibă și copiii românilor drept povești ale copilăriei texte care să provoace întrebări și răspunsuri privind până și cele mai neînsemnate aspecte ale existenței (legate în discuții firesc-contradictorii), în loc de scufițe care sunt mâncate de lup dacă se abat de la drumul stabilit de alții. Citeşte tot articolul

Un roman al apusului și al nostalgiei – despre „Ora de aur”, de Ann Leary

Ora de aur, de Ann Leary, este un roman al apusului și al nostalgiei. Al apusului în care razele soarelui se oglindesc în valurile mării, al apusului în care lumina se filtrează prin culorile toamnei, al apusului unei lumi și al unei iubiri ce la apus renaște. Un roman al nostalgiei după vremuri apuse (că e vorba de copilărie, de libertatea și revolta adolescenței sau de vremuri mult mai îndepărtate, vremuri aparținând unor strămoși enigmatici și uitați), după oameni care au fost sau după viața care-ar-fi-putut-să-fie. Citeşte tot articolul

Cum contenesc țipetele – „Tangou pentru Lisandra”, de Hélène Grémillon

Al doilea roman al scriitoarei franceze Hélène Grémillon – Tangou pentru Lisandra – este o carte complexă, cu multă tensiune, deopotrivă roman psihologic, istoric, erotic (dramă conjugală) și polițist. Însă, dincolo de toate acestea, este o carte în care se ridică acut problema recâștigării sinelui și a timpului prin povești. Cartea pune în prim-plan, alături de răsfrângerea unor evenimente traumatizante din istoria recentă a Argentinei, nevoia omului de a se (re)găsi pe sine spunând și ascultând povești, de a-și limpezi propria poveste întunecată. Citeşte tot articolul

Pisica Pierdută recenzată de un Pisicult

Miau, eu sunt Xenu. Nu chiar Xenu, extraterestrul nebun, stăpânul Universului din scientologie (aș vrea eu niște adepți cu bani și cu priviri mieroase de Tom Cruise), dar de acolo mi se trage numele. Cică aș avea față de extraterestru și n-aș fi chiar cu toate mustățile pe cap. E doar o părere. Oamenii greșesc mereu. M-ați văzut pe pagina de Facebook a bookaholicilor sau pe pagina personală de star, împreună cu prietenul meu mai frumos, dar mai prostuț încet, Farsi. Am fost rugat cu o conservă de ton să zgârii ceva despre cartea Pisica Pierdută. De ce eu? Pentru că, hmmm, mă identific prea bine cu subiectul. Și eu, ca Tibby, motanul din carte, am fugit de-acasă și cei doi sclavi care mă mângâie pe burtă și-mi schimbă litiera au recurs la gesturi necugetate și au luat-o razna complet. E normal, cum să nu mă adore? Și pentru că sclava care a ilustrat cartea, doamna Wendy MacNaughton, vine la conferința aia faină, The Power of Storytelling. Sper că va vorbi despre pisici, cel mai inspirațional și superb subiect din lume și de pe Internet. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori – Diana Bădica, Enșpe mii de dimineți

Unii zic că ne tragem din maimuțe, alții spun sus și tare și-n jos că un creier total, especially for you, s-a plictisit brusc și ne-a scos la iveală, iar noi ne-am tăvălit prin iarbă, inocenți și pufoși. O altă variantă oferă o mămucă inter-galactică, o supernovă, restul spectaculos al unei explozii stelare traversînd apatic universul. Așa, dacă o ținem în felul ăsta, ajungem la big-bang. De curînd am auzit că au găsit apă în stare lichidă pe Marte. Vasile, pregătește-ți undițele, ia-l și pe Tristram Shandy în rucsac, va fi plictiseală marțiană. Să vezi atunci corespondență inter-planetară! Prin 2021 vor trimite niște băieți și fete chiar acolo. Și ce vom face acolo? Vă spun io ce-o să facem și pe Marte: în primul rînd ne vom căca, ne vom marca teritoriul pentru orice eventualitate, să n-avem surprize cu sărăntocii ăia verzi (E.T. e cel mai tîmpit film pe care l-am văzut vreodată), apoi o să ne tragem niște simboluri șmechere și un bordel și disprețul nostru pentru cei rămași pe planeta aia albastră și siropoasă va fi cu adevărat cosmic. Citeşte tot articolul

Un sceptic citește Eseurile de îndrăgostit ale lui Botton

Am descoperit că nu ştiu o mulţime de lucruri despre mine. Încă nu m-am hotărât dacă asta e de bine sau de foarte rău. Te-ai aştepta ca până la o vârstă să găseşti răspunsuri, să fi rezolvat măcar jumătate din misterele care-ţi guvernau Universul. Pe unele le rezolvi, numai că din spatele lor apar imediat alte zece capete, ca-n poveştile cu balauri. Şi aşa o iei de la început, nehotărât, neobosit. Cine sunt eu? La întrebarea asta, Alain de Botton nu face decât să vină cu un nou strat de ceaţă pe care-l întinde frumuşel peste toate certitudinile tale de până în clipa de faţă, ca dulceaţa pe felia de pâine, într-o dimineaţă în care te-ai înhămat la dat în cap tuturor nelămuririlor din lumea asta. Citeşte tot articolul