Dana Pîrvan

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Scrisul și viața – Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Ernesto Sábato, Gheorghe Crăciun și Paweł Huelle

În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai frumoase, profunde și clare idei despre originile, menirea, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Din punctul său de vedere, rădăcinile ficțiunii se află în experiența umană din care derivă și pe care o susține, o hrănește. Citeşte tot articolul

Educația bazată pe interogație sau reverența ireverențioasă – „Evreii și cuvintele”, de Amos Oz

Citind cea mai recentă carte a lui Amos Oz tradusă în română – Evreii și cuvintele – te întrebi, vrând-nevrând, cum ar fi fost să aibă și copiii românilor drept povești ale copilăriei texte care să provoace întrebări și răspunsuri privind până și cele mai neînsemnate aspecte ale existenței (legate în discuții firesc-contradictorii), în loc de scufițe care sunt mâncate de lup dacă se abat de la drumul stabilit de alții. Citeşte tot articolul

Cum contenesc țipetele – „Tangou pentru Lisandra”, de Hélène Grémillon

Al doilea roman al scriitoarei franceze Hélène Grémillon – Tangou pentru Lisandra – este o carte complexă, cu multă tensiune, deopotrivă roman psihologic, istoric, erotic (dramă conjugală) și polițist. Însă, dincolo de toate acestea, este o carte în care se ridică acut problema recâștigării sinelui și a timpului prin povești. Cartea pune în prim-plan, alături de răsfrângerea unor evenimente traumatizante din istoria recentă a Argentinei, nevoia omului de a se (re)găsi pe sine spunând și ascultând povești, de a-și limpezi propria poveste întunecată. Citeşte tot articolul

Muzică, tăcere și puterea însingurării – „Toate diminețile lumii”, de Pascal Quignard

Toate diminețile lumii este un roman scurt, epurat, scris de Pascal Quignard (câștigător al premiului Goncourt în 2002) într-un stil clasic care dezorientează și provoacă prin simplitatea cu care își întâmpină cititorul încă de la primele rânduri: „În primăvara lui 1850, Doamna de Sainte Colombe muri. Rămâneau după ea două fetițe, de doi și de șase ani. Moartea soției sale îl lasă pe Domnul de Sainte Colombe nemângâiat. O iubea. Atunci a compus Mormântul Regretelor”. Citeşte tot articolul

Yasunari Kawabata: efemerul între frumusețe și întristare

La Yasunari Kawabata e de găsit una dintre cele mai sugestive metafore ale vieţii: vînătoarea de licurici. În cadrul unui concurs, oamenii se întrec în a prinde strălucitoarele făpturi. Dintr-un turn se eliberează din cînd în cînd licurici, iar cînd se aprind, oamenii se străduiesc să-i prindă, înainte ca aceştia să atingă suprafaţa lacului. Viața - o cursă de pândă și de urmărire a efemerului. Citeşte tot articolul

Povești care te trag de mânecă înspre viață

„Mie însumi/ îmi fac eu vrăji/ prin cuvinte, prin viziuni,/ prin personaje/ ca niște sperietori/ lipite cu paie/ și lut – și cu-nțelepciune de biet muritor –,/ ca să dăinuiesc/ și să nu-mpietresc“ (David Grossman – Căderea din timp) Îmi place să caut viața din miezul poveștilor. De asta probabil nici nu aș putea renunța vreodată la citit, cărțile preferate fiind cele cu ferestrele larg deschise înspre viul omenesc. Citeşte tot articolul

Gellu Naum și salvarea ființei prin iubire

În ultima vreme, s-a întâmplat să citesc (cu surprindere chiar) două romane contemporane extraordinare care își au ca temă fundamentală atemporala salvare a ființei prin iubire. E vorba de romanele unor tineri scriitori ruși - Scrisorarul lui Mihail Șișkin și Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Aruncându-mi ochii înspre literatura română și întrebându-mă la care dintre scriitorii noștri se poate găsi o astfel de pledoarie fără rest pentru iubire, figura lui Gellu Naum s-a desprins cu repeziciune din peisaj. Citeşte tot articolul

Simplitate, tandrețe și căldură umană – repere ale unui omenesc nicicând desuet în Scrisorarul lui Șișkin

Scrisorarul lui Mihail Șișkin este una dintre cele mai senzuale și luminoase cărți din câte am citit, în ciuda răsfrângerii în aceleași pagini a atrocităților unui război sau a chinurilor vieții cotidine dintr-o existență obișnuită. Scrisorar este o carte epidermică a iubirii, nu în sens strict erotic, ci ca trăire sinestezică a vieții și ca îndrăgostire de căldura umană, de privirea și gesturile delicate. O iubire reflectată mai ales în descoperirea puterii ascunse în frumusețea lucrurilor simple, Șișkin declarând într-un interviu că a învățat de la Tolstoi să nu se teamă de naivitate. Citeşte tot articolul

Fuga în literatură – José Luis Peixoto, Dumitru Țepeneag și J. M. G. Le Clézio

„Singura salvare era semnalul de alarmă”. (Dumitru Țepeneag)

Trăim fugind în fel și chip. Înspre noi sau înspre ceilalți. De timp, prin același timp. În cerc închis ori în linie dreaptă, călcându-ne pe urme, pradă când forței centrifuge, când forței centripete. Cu pași înainte, pe loc (deși în viteză) sau înapoi... Și nu știu cât de des ne întrebăm ce e această fugă. Îndepărtare de realitate sau de vis? Evadare sau captivitate? Recunoaştere, depăşire de sine sau negare? Creație sau distrugere? Așezare în altă lume sau suspendare pe hotar? Foame de lume sau de tine? Seducție a nemărginirii sau tocmai acceptare răzvrătită a limitelor? Rătăcire pe orbită? Sau pur și simplu nevoia instinctuală și nedefinită de păstrare sau recentrare a umanului? Tematizată ficțional, fuga, cu multele ei dimensiuni simbolice, face ca în literatură să se simtă poate mai bine ca oriunde meandrele, poticnelile sau victoriile vieții. Citeşte tot articolul

Legea omenescului – despre Legea copiilor de Ian McEwan

Legea copiilor, al treisprezecelea roman al britanicului Ian McEwan a fost publicat în 2014 și tradus foarte repede în română, la Editura Polirom, de Dan Croitoru, fiind o carte surprinzătoare dacă o raportăm la stilul celor anterioare. Scris într-un stil clasic, romanul îi oferă cititorului o lectură angajantă, foarte plăcută ca ritm, frumusețe a frazelor, meandre ale suspansului și amestec al problemelor sufletești cu limitele și interpetările legii, ridicând multe și grele întrebări legate de dreptul la viață și la moarte, credință, iubire, lege, dreptate, sens, libertatea opțiunii, culpabilitate, fragilitatea oricărui echilibru sau imprevizibilul morții. Citeşte tot articolul

Măreția vieții în curgerea sa – o poveste pentru copii

E prima dată când scriu o cronică la o carte pentru copii (nu prea mici). Și nu-i, zău, treabă ușoară, căci în cărțile astea imaginarul (mai ales cel fantastic) vibrează mai omenește și mai simplu ca oriunde, deși sau tocmai pentru că este dublat de filosofic și de alegoric. Iar tu trebuie să preschimbi frumoasa poveste în niște reflecții critice pe care să le citească tot cei mari, părinții poate. Sau alegi să renunți la acestea și te mulțumești cu niște gânduri (întrebări) omenești pe care să le citească cine vrea. Eventual, ascultând ceva clasic: Guns N Roses - Sweet child o mine, Deep Purple - Child in time sau chiar Metallica cu Turn the page. Citeşte tot articolul

Umberto Eco – Numărul zero sau haosul din jurul nimicului

Început cu mulți ani în urmă, romanul Numărul zero a fost terminat și publicat de Umberto Eco abia de curând. Cu o acțiune plasată în Italia anilor ’90 (însă atât de familiară și zilelor noastre), romanul are în centrul său teme nu tocmai străine de cărțile anterioare ale scriitorului italian. Teoria conspirației care naște paranoia și culisele jurnalismului de scandal susțin spectacolul haosului care se ridică în jurul nimicului, se hrănește din nimic și duce la nimic, prinzând în vârtejul său oameni ce au senzația că muncesc pentru a-și clădi viitorul. Sugestia se regăsește și în titlul romanului care face trimitere la ziarul inexistent în jurul căruia se agită personajele. Un ziar numit Mâine (un mâine ce moare constant azi), care nu o să apară niciodată, dar care poate funcționa ca instrument de șantaj. Citeşte tot articolul

Radu Cosașu – chipul filmului întors spre lume sau spectacolul etern al uimirii

Asumarea scrisului ca soluție a supraviețuirii în fața disperării capătă la Radu Cosașu forme care desfată. Inteligența, sensibilitatea, subtilitatea ironiei, puterea sincerității, conexiuni ori sugestii mustind de arome și o expresivitate cruntă - asigură o savoare teribilă a lecturii. Volumul II din seria Operelor publicate la Editura Polirom – O viețuire cu Stan și Bran. Sonatine -, impresionează prin substanța și perspectiva viețuirii prin arta cinematografică și nu numai, căci în fiecare pagină filmul, literatura, muzica și viața trăită se fac una, împrumutându-și esențele și formele: „Viață și roman, carte și existență, ficțiune și realitate, literă scrisă și gest viețuit sunt una, n-avem răscruci, n-avem frontiere, drumul e larg, fastuos și unic - viața, dacă nu e ca în romane, n-are sens”. Tărâm coagulant, protector, plin de secrete și trucuri existențiale, dar și spectaculos, arta nu poate fi decât germinatoare, insinuându-se inepuizabil în viață. Citeşte tot articolul

Păpădiile – romanul nesfârșit al lui Yasunari Kawabata

Multă senzualitate și tandrețe e de găsit în romanele construite în jurul conceptului specific culturii japoneze tradiţionale – mono no awere –, potrivit căruia secretul vieţii constă în puterea de a vedea şi de a savura frumuseţea efemerului, de a putea simţi freamătul vieţii pe suprafaţa lucrurilor... Flori de cireș, păpădii, licurici, bătaia mereu alta a clopotelor care sunt menite să spele păcatele și emoțiile distructive, priviri şi suflete care se hrănesc cu frumuseţea „nimicurilor” trecătoare. Uimire, celebrare a vremelniciei și a hotarului absenței. Citeşte tot articolul