Tag: cronica

Primul Pamuk tradus în engleză: „Fortăreaţa albă”

Nu mă număr printre fanii înfocați ai lui Orhan Pamuk, dar recunosc că Muzeul Inocenței și Zăpada mi-au plăcut. Oricum, destul cât să mă determine să-i citesc şi prima carte tradusă în engleză, Fortăreaţa albă - publicată la noi inițial în 2007, apoi în 2012, în traducerea iscusită a Luminiței Munteanu. Din nefericire, pe mine acest roman de tinerețe al autorului turc distins cu Nobel a reuşit să mă adoarmă pe la jumătate. Deși plasat într-un, altfel, foarte bine recreat Istanbul de secol al XVII-lea, Fortăreaţa albă nu e deloc un roman istoric, aşa cum bănuiam, citind primele pagini (nu, nu prefaţa!). Poate, așa cum s-a mai spus, este o așa-zisă metaficţiune istoriografică, deși, cinstit vorbind, n-are prea multe din ingredientele-cheie ale acestui gen, așa cum a fost el teoretizat de Linda Hutcheon. E mai curând o parabolă despre identitate, cu o punte ficţională între lumea Vestului şi cea a Estului pe care păşesc, alternativ sau în sincron, doi eroi din tagma (hiperfolosită) a gemenilor. Despre dublu, oglindă, identitate (narativă, mai ales) şi conondrumul cu care-şi sparg capetele marii noştri prozatori, români și străini deopotrivă – realitate vs. ficţiune – e vorba în această carte. Citeşte tot articolul


Arta zgomotului – „Glitch”, de Vlad Moldovan

Muzica Glitch este o subcategorie a muzicii electronice. Formula sonoră a acestui gen muzical e, aparent, simplă: înșiruiri de sunete (în sensul brut al termenului) ale unor erori de sistem, de la CD-uri zgâriate la erori de software. Această metodă (experimentală, de altfel) de a face muzică apare în anii ʼ90. Dar, desigur, „antecedente” există. Două dintre ele pot explica mai bine decât muzica Glitch însăși raționamentele muzicale pe care Vlad Moldovan le construiește în volumul său de poezie. Citeşte tot articolul


IAN + OMAR = ROMANIA – Dan Ciupureanu, „Omar și diavolii”

După un strălucit start de carieră poetică, Dan Ciupureanu face senzație debutând și în proză, cu Omar și diavolii (Ego. Proză/Polirom, 2017), într-o zodie fastă operelor din spectrul autoficțiunii. Un Bildungsroman al unei copilării precoce, evoluând către o tinerețe minată de psihoze, Omar-ul lui Ciupureanu-fiul pare să facă o pereche straniu complementară Copilăriei lui Kaspar Hauser a lui Bogdan-Alexandru Stănescu (aceeași editură și colecție, același an). O paralelă între cele două scrieri sincrone merită trasată nu doar pentru a revela aerul salingerian pe care îl împărtășesc, deopotrivă cu jocul de măști al autoficțiunii, cât pentru a marca o diferență majoră: antiintelectualismul pronunțat al lui Ciupureanu, contrastând cu dezabuzarea erudită din Kaspar. Citeşte tot articolul


Walkiria Martei Petreu – „Supa de la miezul nopții”

Cea mai recentă carte a Martei Petreu este entuziasmantă dintr-o mulțime de motive. Supa de la miezul nopții e un roman care duce, simultan, mai multe „bătălii” pe fronturi dintre cele mai diverse, iar Martei Petreu îi reușește de minune fiecare miză pe care și-o fixează.

Cartea reprezintă o rememorare a destinelor unor personaje care se intersectează și care, într-un fel sau altul, se destructurează reciproc ajungând, în cele din urmă, să se distrugă. Citeşte tot articolul


„O căldură care se extinde” – despre „un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa”, de Alex Cosmescu

Anul acesta la poezia e la bistrița, Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman vorbeau despre una dintre foarte puținele bestseller-uri de poezie, care și-a epuizat rapid primul tiraj și a apărut în vară cu o a doua ediție la Cartier: un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, de Alex Cosmescu. Asta e cartea pe care mi-am și xeroxat-o de la o colegă din Republica Moldova acum câțiva ani și xeroxul a umblat din mână în mână pe la mulți dintre prietenii mei. Și a avut de fiecare dată același succes. În mod firesc și totodată, în mod neobișnuit, pentru că e vorba de o poezie împotriva timpului său. Și, de aceea, multe dintre trăsăturile ei sunt pe lista de don'ts ale poeziei contemporane, dar Alex demonstrează că și blândețea, și căldura, și umanitatea pot fi resemantizate și reintegrate în discurs. Citeşte tot articolul


The Subtle Art of Not Giving a F*ck – o carte ca o palmă

Nu prea citesc cărţi de self-developing, dar Amazon mi-a recomandat cartea asta prin toate metodele, aşa că până la urmă am cedat şi am luat-o. Şi mă bucur foarte tare. Ca să nu vă sperie prea tare limbajul din titlu, să ştiţi că, imediat ce-am terminat-o, am recomandat-o fetelor mele (sunt mari, au mai auzit cuvinte de patru litere, nici o grijă). Şi aş vrea să fi citit şi eu cartea asta la vârsta lor. Citeşte tot articolul


Jacques Lassaigne - Pictori pe care i-am cunoscut

O definiţie a cronicii. Jacques Lassaigne şi volumul „Pictori pe care i-am cunoscut”

Unele dintre simpatiile faţă de trecut te pot întoarce în timp ca pentru unul dintre concertele brandenburgice. Un colţ mai noduros al prezentului te poate expedia într-o clipă către eleganţa trecutului. Dacă o simfonie compusă de Berlioz nu te va scoate din rimul alert al momentului prezent, atunci poate că un concert de pian semnat de Ceaikovski se va dovedi panaceul mult-aşteptat: de la cele câteva grade în plus pe care ţi le-ai dori în casă până la o stare de beatitudine infinită. Nu aşa-zisul remediu contează însă de data aceasta, ci felul în care ne simţim atraşi, de cele mai multe ori, de trecut, de ceea ce nu lăsăm să dispară dintr-o teamă faţă de uitarea care nu trebuie să se producă. Citeşte tot articolul

„Porumbelul”, de Patrick Süskind – o pasăre care schimbă destine

Porumbelul, de Patrick Süskind, a fost prima mea întâlnire cu prozatorul german și poate că a fost mai bine așa, căci am putut aprecia acest scurt și tulburător roman fără a-l compara cu nimic și fără a-l așeza în contextul mult mai celebrului Parfumul. O poveste galopantă, care se citește pe nerăsuflate în câteva ore, cartea cuprinde o zi din viața unui locuitor parizian, care și-a planificat întreaga existență și nu se mai așteaptă la cine știe ce surprize de la viitor. Citeşte tot articolul

„Ghidul astronautului pentru viaţa pe pământ”, de col. Chris Hadfield: Astronaut pătrat, trapă rotundă

Aş vrea să spun că poate exista un gen anume pentru cartea pe care Chris Hadfield o lasă deja moştenire lumii şi, nu cred că mă înşel când spun asta, universului. Însă un astfel de gen nu există fiindcă nu avem suficient material pentru o autobiografie, despre jurnal nu poate fi vorba, iar la cel mai bun roman SF s-ar fi încadrat dacă n-ar fi scris despre realitate. Citeşte tot articolul

textele unui cititor despre poeziile unor autori: linia de ruptură, vera pavlova

imaginați-vă un spațiu ocupat de babe, barabule, arpagic, dumnezo, chemări strigate și negocieri made in china. buuun. acuma imaginați-vă un rînd de mese invadate de un șir de descreierați frezați ca jack nicholson în the shining. hai la carte, nene!, ia încîntarea unchiului, frate!, avem gravitație, avem nadă și dricuri, dezmembrați & dezmembrate, nu ezita, mocofane!, vino și ia! imaginați-vă acest cor dezarticulat sonor punînd la grea încercare nervii oamenilor de treabă și veți avea o stare. imaginați-vă o brunetă cu privirile rătăcite printre copaci siberieni sau pur și simplu cu capul în palme la o fereastră iernatică și veți avea o stare. lasă aiurelile astea și pune degetele pe pix, nu-i așa? Citeşte tot articolul

Un roman al apusului și al nostalgiei – despre „Ora de aur”, de Ann Leary

Ora de aur, de Ann Leary, este un roman al apusului și al nostalgiei. Al apusului în care razele soarelui se oglindesc în valurile mării, al apusului în care lumina se filtrează prin culorile toamnei, al apusului unei lumi și al unei iubiri ce la apus renaște. Un roman al nostalgiei după vremuri apuse (că e vorba de copilărie, de libertatea și revolta adolescenței sau de vremuri mult mai îndepărtate, vremuri aparținând unor strămoși enigmatici și uitați), după oameni care au fost sau după viața care-ar-fi-putut-să-fie. Citeşte tot articolul